Fetzii mei si nobili fii, luandu-ma cu vorba am uitat  cu desavarsire de unde pornisem. Asadar dupa parerea mea Madama de Pica ramane o realizare valabila, iar bucata ce da titlul albumului pare a fi cea mai reusita dintre cele semnate impreuna cu folkistul M.Vintila. Melodia are si trasatura speciala  ca s-a  nascut cu contributzii cam egale in privintza efortului componistic. Voi da amanunte ceva mai incolo, insa deocamdata  sa spun cateva cuvinte despre titlu.

    Nu mai mi-e teama sa marturisesc de acum, gandul mortzii m-a urmarit inca din copilarie. De  ce si cum, nici nu are importantza. In plus, poate ca totzi sau foarte multzi am nutrit in singuratate asemenea idei si fiecare stim ce inseamna. Unul din simboluri a fost pentru mine intunericul, apoi l-am adoptat pe cel conventzional, scheletul cu mantie neagra si coasa. Craniile cu oase incrucisate de pe transformatoarele elctrice m-au facut sa tresar speriat totdeauna. Si apoi au venit imaginile sumbre din filme sau de la TV. Apasuse televiziunea  … (parca o vad pe blonda spicheritza Cleo Stiber, o israelita mieroasa, turnata in fixativ)…si  fratele mamei cumparase un aparat, unul din puternicele Temp2, de productzie sovietica. Eram lasat uneori sa privesc. Filmele de razboi imi placeau nespus, desi limba ma deranja teribil. Aveam sa urmez sapte ani rusa, iar astazi cunosc probabil vreo douazeci de cuvinte.

    Peliculele erau facaturi primitive in general, pura propaganda. Totusi s-au strecurat  cateva  ce mi-au ramas intiparite pe retina, printre ele  o proiectzie dupa romanul Idiotul, prima parte,  capodopera in alb-negru,  si una dupa Gogol, Mantaua, trista si plina de zapada. Fulgii aceia ma poarta cu gandul altundeva, in alta vreme, caci mintea joaca feste si face salturi exact ca o maimutza ( potrivit vechilor indieni). Si a mai fost o ecranizare, dupa Puskin, foarte insemnata pentru subiectul de fatza, ii va veni randul curand.

    Ma vad acasa la Dan Tufaru, pe timpul casniciei lui cu Vasilica Tastaman, intr-o seara de iarna.Pe atunci le rodeam pragul impreuna cu Doru Stanculescu  la vin rosu si la cantari intinse, inghesuitzi la masa alaturi de colegi actori, de Serban Celea, Cristina Stamate, Titi Rucareanu si multe alte  vesele staruri ale scenei, plus destui muzicieni de succes. Acolo l-am cunsocut de pilda pe Mircea Baniciu, indragostit de o tanara vedeta a muzicii usoare. Sau mai bine zis m-a cunoscut el pe mine, fiindca a stat in acea seara ascuns dupa un fotoliu, sa nu-l zaresc. Recunosc, aveam un stil imposibil indata ce ma lua valul, si ma lua destul de des.Imi casuna asa pe cate unul si nu il slabeam cu ironiile, asupream omul la sange fara pasare de celebriatea lui, sau de valoarea intelectuala, sau chiar de nevinovatzia evidenta. Cei mai cu creier zambeau condescendent, adica sa-l luam pe Horia cum e,  insa altzii incercau sa ma contreze, si nu-mi aduc aminte sa fi fost vreunul care sa reziste tirului meu, oricat eram de sedat. Si aveam o rautate documentata, expusa logic, nu te jucai. Asa ca inspiram teama , iar simpatia generala, cel putzin in asemenea momente, ma ocolea statornic. Greu de lamurit cum de gazdele nu ma pofteau  afara, iar cei atacatzi nu reactzionau mai hotarat. Singura explicatzie pare a sta in ceea ce auzeau din cantecele mele. Luam chitara in mana rar, dar atunci  puneam lumea pe ganduri. Iar Mircea Baniciu, saracul, temandu-se sa nu-mi casune pe el, a stat pitit dupa o berjera si m-a ascultat in tacere pana tarziu spre dimineatza

    Hai acum, daca tot bat campii si ma latzesc in asemenea hal cu divagatziile, sa zic doua vorbe despre el. Ma rog, unii ii spun Tetea. Este un apelativ de deferentza folosit in Ardeal pentru fratele mai mare sau fatza de o persoana ceva mai in varsta, implicand un marunt si voluntar grad de subordonare. Nu s-a pus problema sa-i zic eu vreodata asa. Dar altminteri este unul dintre rarii artisti atat de importantzi incat sa imi inspire nu simpla apreciere, ci pur si simplu respect. Jovial si deschis la inima, nu absolut totdeauna la zi cu descoperirile inteligentzei, atent si destept  la socoteli, cu o mandrie banetzeneasca hazlie uneori, a dovedit o seriozitate cu totul remarcabila in meserie. S-a tot glumit pe seama lui in trupa Phoenix, zadarnic. Acum exista o perspectiva in timp si se observa clar ca nici Nicu Covaci, nici altcineva din formatzie nu l-a depasit ca talent. A dat hitul unei epoci intregi cu Andrii Popa. Si nu i-a trebuit trupa in spate ca sa reziste in prima linie cand, ramas singur, a schimbat genul muzical. La nivelul partiturilor scrise dupa versuri tiparite, considerand lipsa din tzara a lui Dan Aldea, il consider numarul unu in bransa, ca si ca tehnica instrumentala (in aria folk). Iar daca si-ar fi scris singur textele, nu stiu ce ma faceam.

    Cum am plecat de la Dan Tufaru atunci …  bezna compacta. Vad parca strada Dr.Lister pustie, fulgi mari cazand din inalt, eu trecand pe langa biserica Elefterie cu privirea in sus la agitatzia unui felinar electric suspendat, cotropit de ninsoare.

    A treia pelicula memorabila a fost “Pikavaia dama”, dupa schitza omonima de Puskin.. Ani lungi m-au trecut fiorii cand imi venea in gand chipul zbarcit al  batranei ucise, boneta creatza, neagra, privirea sticloasa, perdeaua tremurata de duhul ei calator. Iar notziunea de “dama de pica”, desi jucam destul de des carzti si ar fi trebuit sa se transforme cu timpul, a ramas ancorata intr-o zona neguroasa a constiintzei, pe tzarmul unde nefiintza, rabdatoare, ma asteapta.

    Lucratoarele de la primarie insarcinate cu curatzenia orasului, niste tziganci imbracate in canadiene oranj, manau tomberoanele pe langa mine razand gros: “Ia uite, betzivu* dracului !” Si treceau. La un moment dat auzeam pe cineva, o tanara voce feminina, tainguindu-se: “Vai, cred ca este baiatul profesoarei…” Poate cel mai de necinste ceas al vietzii mele.

    Cand m-am trezit, eram in mijlocul drumului si aproape nu ma mai zaream din zapada. Un frig de otzel imi  inclesta coloana vertebrala, dintzii imi clantzaneau, un rau nespus imi chinuia stomacul. Am ajuns acasa perfect lucid, absolut sigur de o pneumonie. Dar ingerul meu bun era la datorie, nu m-a lasat. Si cand mi-am venit in fire, dupa vreo saptamana, am scris o piesa cantata apoi cu multa fervoare, cu impatimire chiar, nu stiu de ce, impreuna cu Dan Tufaru si Doru Stanculescu, acolo, la masa acoperita cu musama dantelata adusa din URSS, in bucataria prietenului Tufi, chiar in blocul cu Restaurantul Opera la parter.

    Cantecul se depana fara un tempo hotarat, precum urmeaza:

“Alba, alba, ravasita/ jos in crucea noptzii/ cu sange inchegat pe maini /si ochi goi/ jos in crucea noptzii, ca-n alt taram …/ daca m-ai recunoscut/ n-o face aici/ n-o face acum/ Maturatoareo, ingaduie si azi / si-asa-i tarziu –

Ea ma sperie imbracata in portocaliu./ Alba, alba/ lepra-i scalda/ fatza jumatate / gura rea pe fruntea mea / se prelinge ud/ o aud – A venit vremea celei ce/  duce gunoaiele la rug/ Dintre bandaje vechi/ stropite cu urme de viu … Ea ma sperie imbracata in portocaliu”.

( Va urma)

HORIA  STOICANU