Precum avea sa graiasca in chip memorabil filosoficul interpret Cristi Minculescu, “in muzica, necazurile pleaca totdeauna ori de la bani, ori de la gagici”. Asa a fost sa fie si asa s-a zdruncinat din temelii amicitzia cu un coleg destul de apropiat,prezent si el intre folksingeri  de la inceputuri si caruia ii voi spune aici Mister X . Numele conventzional se explica prin dorintza de a nu lasa cale  pentru identificarea  personajului femenin, victima nevinovata a gestului meu urat de mai tarziu. Porcaria  avea sa aduca multe belele, la  ea concurand fatalitatzi variate, in prezentza spiritului lui Alexandre Dumas Fiul , cum se va intzelege mai la vale. Dar tot intr-atat raspunzatoare a fost inclinaztia precoce si funesta pentru experientza etilica, precum si furtunile neuronale cu baza erotica, inerente varstei. Am gresit amandoi, greu de evaluat care mai mult,insa trebuie sa recunosc, eu am defectat primul  , nu importa  justificarile. Raspunsul folkistului ( ma refer acum la Mister X) va avea un tais nebanuit si consecintze serioase, el probabil simtzindu-se dezlegat, in urma gestului meu, de orice obligatzie morala legata fie de muzica, fie de prietenie. Dar sa o luam pe rand, ca la moara.

    Pe atunci nutream inca niste convingeri aiurite, insusindu-mi afirmatzii sau atitudini adoptate din romane, cam in doaga lui Don Quijotte. Intr-o buna zi vazusem la Teatrul Giulesti, (strajuit de statuile in bronz a doi laminoristi, de un prost gust solid, cum mi s-a parut totdeauana si Statuia Libertatzii), un spectacol cu piesa pomenitului Alexadre Dumas Fiul, Cyrano de Bergerac. Acest personaj nasos, mare spadasin ( ceea ce m-a castigat imediat), avea o dragutza curtata de altcineva, iar el ii scria miscatoare scrisori ca din partea rivalului, nu mai stiu din ce cauza, purtandu-si crucea nestiut; dar in final, dupa o lupta afland-se pe moarte, adorata afla chiar din gura lui adevarul si este terminata, distrusa; si atunci se indragosteste de el, iar eroul inchide ochii impacat, si totul e tragic, pilduitor, inaltzator. Am iesit de la teatru hotarat sa devin Cyrano acesta si sa  renuntz definitiv la cariera de mecanic de locomotiva, nu fara regret.Foarte important, mi-a intrat in cap ca, daca trimitzi asemenea epistole unei domnisoare si ea nu te cunoaste, in clipa cand ii vei descoperi ca tu esti autorul, se va pierde cu totul , iubindu-te nebuna.

    Peste catziva ani am si testat teoria, caci aveam deprinderea scrisului in urma unor incercari literare, niste schitze in care un baiat facea ce facea si pana la urma cunostea o fata.  Pe strada noastra se mutase o tanara invatzatoare atractzioasa, iar vecinul de la nr.5 voia din inima sa o cucereasca. Cum am zarit-o, nici eu n-am dorit altceva, bineintzeles. I-am propus amicului, fiindca el o remarcase primul si asa era omeneste, sa  scriu domnisoarei ca din partea lui, ba chiar sa-i cer o intalnire. S-a declarat de acord, iar eu m-am pus pe treaba in credintza nezdruncinata ca aventura avea sa esueze, dupa care mi-as fi declarat dragostea tainuita; iar apoi venea restul. Stratagema a iesit prost, din cauza ca  gingasa faptura a raspuns randurilor mele cu nespusa solicitudine, si au trait o vreme fericitzi.

     Tarziu, spunandu-mi ca de fapt nu ma inselasem, fiindca ea tot nu aflase cine ii trimisese acele inflacarate bilete, am vizitat-o intr-o seara cu inima batand sa-mi sparga pieptul. Printre balbaieli si vorbe trunchiate am facut-o in final sa priceapa ca eu eram cel cu ravasele romantice. Ea a aprins o tzigara, a mai sorbit o gura de ceai .Se uita pe langa mine cu gandul hat-departe. Cand  a sesizat ca  inca sunt prezent, si-a dres galsul stanjenita. Apoi zice: “ Si ce-i cu asta, mai baiete ?”. Dupa care m-a condus.

    Greu moment. Ci nu era sa deznadajduiesc pentru vecie. Am  nascocit deci inca vreo cateva refrene abatute, am mai comis niste schitze amare ( cand am ars infine, dupa bacalaureat, teancul acela de ispravi beletristice, se stransesera asa, cam la doua kg.), iar viatza si-a reluat cursul.

     Trebuie sa mai amintesc aici unele circumstantze particulare. Faceam parte, poate ca in rand cu toata generatzia,  din vitza celor  cu un acut simtz al onoarei. Nimeni din ceata noastra nu isi trambitza succesele amoroase,  desi despre fete vorbeam tot timpul. De fapt, eu unul  imi faurisem doctrina simpla  ca toata scofala in viatza este sa ii domini pe barbatzi si sa le cuceresti pe doamne. Cand peroram pe asemenea tema, ma dovedeam imbatabil, ba starneam si o invidie apreciativa pentru cinismul sincer, manifest. Dar ce nefericiri din amor ma secau  si cate  amare lacrimi  stergeam  in singuratate, mai bine tac. Oricum, am avut mereu o conduita exemplara, macar in  acest domeniu, pana in  ziua pierzarii.Cu privire la idilele noastre eram discretzi, cavaleri si absolut corectzi. De aceea regret si azi ceea ce s-a intamplat, desi nota de plata n-a fost mica, iar eu am achitat-o integral. Era sa platesc insa in cu totul alt domeniu decat unde gresisem..

    De, mana Domnul pe roman si cum nu vrea el.

    Asadar ma aflam cu totul in voia valurilor in ce priveste latura sentimentala. Cu partea masculina a omenirii aveam alte socoteli. Era musai sa ma construiesc pentrui a face fatza concurentzei .Prea voinic nu eram , si multzumesc lui D.zeu pentru asta, caci firea mea  nervoasa, impulsiva si smucita mi-ar fi creat mari necazuri daca as fi avut ceva muschi in plus. Am apelat deci la armele mintzii,  cu un succes acceptabil dupa parerea mea, prea norocos dupa a altora.

    Difuza si manifestandu-se in special prin vizite cu eticheta,  exista in cartier o ceata mai varstnica, oameni cam la 25-30 de ani. Am intrat in contact cu ei  datorita unui personaj poreclit Spirache, mutat pe strada la parterul casei generalului Stupcanu ( tatal  unei studente arestate in urma evenimentelor din Ungaria). Baiat plin de personalitate Spirache, nimic de zis. Cu nasul usor valurit, cu o  tanara calvitzie, cu ochi albastri nevinovatzi, vesnic avand sub bratz un volum in frantzuzeste, se da pe sub pielea cucoanelor varstnice intr-un stil magistral, incat in scurt timp a fost primit pretutindeni la cafea. Performantza era neindoilelnic meritorie, mai ales tzinand seama de extractzia lui modesta: tatal absent,mama simpla muncitoare,  veche membra PCR,“ilegalista” - si deci avand ceva relatzii. Cum el insusi ironiza acest statut si era cat se poate de filoamerican, i s-a trecut. L-am adoptat fiindca bea indesat fara sa bata campii si,  la masa pokerului nostru primitiv, a adus finetzea whistului si a canastei.

    Dar meritul principal consta in aceea ca ne pasa gustul pentru jazz al gastii lui. Fiind ceva mai varstic chiar decat fratele meu cel mare, avea un ascendent asigurat, consolidat de inteligentza cu care stia sa nu  dispute suprematzia noastra  in privintza rockului. I-am cunoscut cu incetul amicii, intelectuali la inceput de cariera, cu dunga la pantaloni si cu pretentzii, amatori de lungi taclale, de bridge si  bauturi tari. Sigur ca stiau mai multe decat noi si sigur ca starneau o admiratzie sincera, devenita apoi periculoasa. Intr-adevar, prin ei am descoperit cele doaua carciumi de temelie ale Cotrocenilor, Bradet si Stadion. Atat imi devenise de draga a doua dintre ele, incat  am scris o piesa dedicata ei,  zicand :“Stadion, carciuma amara /rai de zei saraci, soferi / unde nu exista maine / si-unde l-am baut pe ieri,” etc.

    De acolo am plecat in seara cand m-am dezonorat cedand orgoliului intelectual, vinului si strigatului carnii. Dar sa nu anticipez.

(Va urma)

HORIA  STOICANU