Bineintzeles ca l-am invitat calduros pe chitaristul solo la acel modest spectacol. A declinat invitatzia sub cuvant ca prin partea locului bantuie prea multzi oameni de culoare. Fapt adevarat. Cand a debutat insa la Grigore Preoteasa, in cenaclul Atlantinda, n-am stiut nimic, afland la luni de zile dupa eveniment. Incepea sa se dezvolte o latura bizara a personalitatzii lui, o secretomanie ciudata prin care voia probabil sa para un romantic personaj misterios. Dar cu asta a iscat uneori  uimiri si, in tot cazul, s-a expus la ironii diverse. In ce priveste tehnica instrumentala, punctul  extrem  atins a fost intrepretarea exacta a solisticii din piesa “Happy Happy Child” a grupului SWIMMING BLUE-JEANS, dupa mine un jalon fundamental in rockul  electric, prefigurare a faimoasei “Rock*n Roll Music”, Beatles. Apoi s-a tras tot mai catre domeniul meu, chitara ritm, ajumgand sa stim intr-o vreme exact acelasi numar si gen de pozitzii pe grif.

     In asemenea conditzii, colaborarea vocal-armonica mergea  unsa si nascoceam  sumedenie de melodii, greu de diferentziat stilistic. Vorbele  cadeau invariabil in sarcina mea, Si asa s-au nascut niste bucatzi tare interesante as zice,incomparabil mai valoroase decat ce auzeam la radio, precum ni se parea. Oricum, subiectele, pescuite  din lecturi hulpave , iscau titluri ca :  Am gasit cinci lei, Casa de nebuni, Sunt un Paria, Cocosatul de la Notre-Dame. Pentru cine asculta asa ceva, considerand contextul vremii, materialul aparea absolut imposibil de ignorat.

    Intrasem de-acum la liceu. Altzi baietzi din cartier si altzi colegi dispuneau de instrumente, si am profitat imprumutandu-le cat mai indelung  pentru studiul individual. De unde a rezultat in scurt timp o personalizare ferma a stilului si o imbogatzire rapida a conostintzelor armonice. Mi-au cazut in mana mai multe partituri originale,inclusiv Beatles, iar dupa aparitzia Metodei Maria Boeriu, insusita cu tot cu pozitziile folosite in jazz , pot spune ca devenisem un instrumentist destul de iscusit.

     Casa noastra, lipsita acum de autoritatea paterna, a devenit curand un bastion rock si un fel de basilica Rolling Stones. Preferintze pe care curand le-am impus intregului cartier, cu foarte mici  exceptzii. Dan, fratele mezin, poarta pana azi porecla Tanana, provenita din silabele “ta-na-na” cu care fredona pe  strazi cunoscuta fraza cu distors din piesa “Satisfaction”. Ciocu ne era si el musafir, dar ne vedeam mai rar, fiindca acum repetam mult cu Vladi Grosu (pian) si nutream ambitzii in domeniul literar. Altzi doi prieteni, Stefan Peselu si Ionica Gircoiasu, fanatici rock, ma ajutau la documentare si ca parteneri in cantarile domestice “pe voci”.

    Eram mari. Seara de seara discutzii “intelectuale” sau politice, cu volumul dat tare pe Radio Luxemburg, unde Mike Roscoe  tzinea ceata la curent cu aparitziile discografice. Prea putzin  interesau Vocea Americii si Europa libera, ascultate insa individual ( si mult mai incet). Jucam poker, cat sa ne grozavim, pe sune infime. Dar faptul in sine ne ajuta sa ne simtzim importantzi, maturi, stilatzi. Tot asa vodka, sorbita pe furis, cu seriozitate, disimulata in  asa-zisele autosifoane, in care o amestecam cu lamaie , uneori cu bem-bem sau cu margele de ghiatza.            Acel Mike Roscoe era un tip simpatic, stapan pe meserie,universal apreciat pe continent. Noi, cei ce ne intalneam in casa mea si apoi in Parcul Cotroceni, n-am invatzat nimic de la Cornel Chiriac, un prezentator radio vestit pe atunci si care a lasat ,se pare, urme nesterse in inimile unora. I-am ascultat emisiunile si i-am apreciat vocea, cum s-a intamplat mai tarziu si cu Florian Pittis, recunoscand in el un bun “animator”,dar lider de opinie, director de constiintza  - mai va!    Cornel Chiriac, fiu al cuiva din comandamentul inspaimantatoarei inchisori Pitesti, turnator si homosexual, a fost lasat sa fuga in Germania, unde s-a aciuat imediat la Europa Libera. A murit in chip jalnic, injunghiat de un tanar amant.

    Conced, asemenea amanunte s-ar cuveni trecute sub tacere, din compasiune mai ales. Dar nu vreau ca cei ce trageau  sforile,  ( buna parte ramasi in posturi ) , cei ce faceau si contrafaceau personalitatzi, “oameni de cultura”, artisti, sa creada ca eram asa de imbecili incat sa le credem  gogosile. Mari indoieli a starnit si “fuga”celor de la Phoenix, nici astazi  explicata de protagonisti. Mureau oamenii impuscatzi pe cand incercau sa treaca Dunarea la sarbi, nu razbea nici musca dincolo de granitza, iar acesti elegantzi o tuleau ascunsi in niste biete            boxe …Pardon?

    La scoala, recunosc, nu faceam eu mare branza. Citeam cu toptanul, cu hurta, cu ridicata. Lasand de o parte scriitorii romani, inghitzeam la gramada literatura  englezeasca interbelica, simbolistii si avangardistii francezi, o suma de rusi, orice gaseam din literatura americana, fragmentele presocraticilor, Diogene Laertios, studiile Ion Petrovici, Nicolae Bagdasar, Critica ratziunii pure practice a lui Kant ( mai mult de dragul inventarului si intzelegand cate o fraza din trei ), Revista Secolul XX, cate si mai cate. Noaptea ma cufundam in fum de tzigara si aburi de cafea, iar dimineazta trezirea  era anevoioasa, de multe ori mama turnand  cate o cana de apa rece, ajutatoare. Ma indreptam spre orele de clasa cu cele mai bune intentzii,jur.Totusi, dorintza  sincera de a merge la datorie capota de cum ieseam in aer liber si , ca prin vis,carmeam din drum  pomenindu-ma in vreo cofetarie sau la cate un film impreuna cu altzi nenorocitzi scolari de rea faima de la Liceul Gh.Lazar.

(Va urma)

HORIA  STOICANU