As spune cateva cuvinte despre realitatzile politice ale vremii, dar adevarul este ca nici nu le prea cunosteam, nici nu m-au influentzat direct, neavand condamnatzi politici in familie. Tata, tzaranist convins, manist si bun prieten cu Corneliu Coposu in tineretze, scrisese cateva articole antisovietice in “Dreptatea”, asa ca la ocuparea tzarii rusii l-au cautat o vreme. Dupa trecerea valului principal de arestari, desi ignorat politic, a fost dat afara de la Banca Natzionala, unde functziona ca expert in negocieri cu strainatatea, fiindca refuza sa se inscrie nu doar in  PCR, ci si in sindicat ! Ii astepta si el, ca multzi altzi naivi, pe vajnicii americani. Posesor a trei licentze si un doctorat,  cu vai-nevoie s-a angajat  marunt functzioar la uzina Semanatoarea. Lui ii datorez inclinatzia spre studiul literaturii , ca si cea mai mare parte din cultura muzicala clasica, atata cata bruma am. Mergeam impreuna la Ateneu si la Opera aprope duminica de duminica. Dar la intoarcerea spre casa ma obliga sa fac rezumatul  celor vazute si auzite, ba ma mai chinuia si cu  tabla inmultzirii, mai ales cu 7 si 8, ceea ce mi-a amarat cumplit acele zile. A fost un poet devotat si a lasat principala lucrare ce contzine teoria protolatinitatzii limbii romane, donata in manuscris in 1982 Bibliotecii Academiei. Cand ai mei s-au despartzit, cam 13 ani sa fi avut atunci, s-a cascat in mine o ruptura naprasnica; asociata unui alt eveniment nefericit, din ea avea sa se nasca mai tarziu  melodia “In sala pasilor pierdutzi”.

    Au venit si au trecut asasinarea presedintelui american J.F.Kennedy,  moartea lui Gheorghiu-Dej , ascensiunea lui Ceausescu. La radio, multa muzica ruseasca, la cinema filme sovietice de razboi, rareori cate o productzie frantzuzeasca. Preferintzele mele se indreptau catre muzica populara transilvaneana ( si marsurile natzionaliste ardelenesti, invatzate tot de la tata), precum si spre cantecele spaniole si mexicane, cu chitara in prim plan. Acele grupuri latino au pregatit terenul pentru marea revolutzie rock de mai tarziu, dar deocamdata ne omorau productziile comunuiste autohtone, Edmond Deda, George Grigoriu, etc, etc. Radeam de ele si fredonam refrene “malagambiste”, ca              ” Mambo Siriam”, “Trei cow-boys, cu totzi la fix” si multe altele, precum si cateva refrene italienesti: Volare, Sucu-sucu, E miezul noptzii.

    Frate-meu mai mare, Mugur, mergea deja la ceaiuri si fuma pe ascuns. Imi vorbea de cuceriri, de dansuri lente , cum se acosteaza o fata, cum se curteaza si alte cele ale petrecerilor juvenile,precum si de noul dans ce cucerea tineretul. La un moment dat a aparut in casa cu ceva nemaivazut si nemaiauzit, ceva ce a zdruncinat in mine intreaga conceptzie cosmologica, sa zic asa. Tzineam in mana discul de aluminiu al lui Bill Haley,  Rock Around the Clock. Totul era nou la acea nazdravanie: ritmul, linia melodica, limba , materialul de suport. Absolut uimitor, puteai arunca discul pe ciment si nu se spargea. Intr-ascuns de frate-meu si ca sa ma grozavesc, am luat obiectul la scoala si l-am aratat colegilor, mai si trantindu-l de podele in cateva randuri, demonstrativ, spre disperararea si apoi minunarea acestora; a luat o forma ciudata, ceea ce mi-a adus cateva scatoalce, meritate, nimic de zis. Am ascultat la pickup de nenumarate ori acel album, acul miscandu-se ca seismograful in plin cutremur.

    A fost prima mea mare orientare in muzica si am ramas pe acest vector  ani lungi, urmarind atent rockul american si refuzand orice incercare europeana in domeniu. Chiar si cand au aparut Beatles, m-am raliat liniei traditzionaliste si le-am negat valoarea, iar la aparitzia trupei Stones, care venea pe directzia rockului american, am imbratzisat-o cu un fanatism indescriptibil, mai-mai ca pe o echipa de fotbal. Ceva impulsiv si bataios din mine ma infratzea cu genul, spre deosebire de Mircea, care l-a tratat cu oarecare suspiciune, mai ales datorita studiului constant al violei si contactului permanent cu piesele clasice. Aceasta diferentziere s-a mentzinut mai tarziu, dupa ce am inceput sa compunem, el inclinand spre balade, iar eu spre partituri mai miscate, ca “Balada contabilului sef”, sau “Toata ziua fuste, toata ziua rujuri”, sau bucatzile scrise pentru Pasarea Colibri, s.a.

   Sa ne fi ridicat noi cam catre 14 ani cand un unchi al lui i-a daruit prima chitara, eveniment major. Fratele mamei avea deja una, scumpa si frumoasa, dar prea arare imi ingaduia sa o ating. Practic nu faceam decat sa imi leg la gat o cravata albastra, de forma celor pionieresti, si sa ma izmenesc in fatza oglinzii cu instrumentul in mana, cand nu ma vedea nimeni. Chitara capatata de Mircea era veche, cu fatza din lemn brun, cu o rozeta generoasa si cheile din os. Am petrecut cu ea sute de ore pe prispa casei din Dr.Lister, trecand-o continuu de la unul la altul si armonizandu-ne vocile cu destul mestesug instinctiv. Agilitatea lui superioara ne-a determinat sa hotaram ca va canta la chitara solo, in ziua injghebarii  trupei, eu urmand sa evoluez la cea ritmica. Ciocu invatza deci  mici piese in maniera picking, in vreme ce eu cautam infrigurat pozitzii de acorduri si formule pentru mana dreapta.

   Material documentar nu se gasea. Mi-a fost de mare ajutor strandul Isvor, unde colegul meu nu m-a urmat niciodata,  obesedat ca va lua o boala de piele din apa. Poreclit si Bragadiru, zis si Ligheanul, locul avea fara doar si poate un farmec aparte, intzesat cum era cu tinere  si nurlii domnisoare, dar populat ocazional si cu chitaristi. Baietzii aceia nu stiau mare lucru, insa faceau ravagii cu cucerilrile lor, ceea ce a inclinat greu in balantza. Am ascultat si am spionat acolo armonii italienesti si mexicane destule, plus ceva productzii autohtone in stilul cabanier. Nu stiam ce acorduri luau ei, dar cautam sa imi intiparesc in minte fofografia degetelor pe grif si, indata ce aveam prilejul, o aplicam pe instrumentul lui Ciocu. Abia pe urma ne lamuream ce note sunau efectiv si descopeream denumirea standard, potrivit teoriei muzicii. Invatzarea unei singure pozitzii era prilej pentru inventarea a zeci de crampeie melodice, caci glasurile ne mergeau struna si umpleam vazduhul de zarva ca doi vrabioi aferatzi. Mai si foloseam o pasareasca hotarata, o engleza bizara, altminteri cat se poate de eufonica. Daca va prindetzi de ceva, una din piesele noastre favorite spunea in refren: “Gisaney o nau mou, wow-wow”, etc Foarte frumos.

    La Isvor i-am cunoscut intamplator pe Cornel Guritza, vocalul trupei Cometele, si pe Liviu Tudan, lider la Rosu si Negru, devenit ulterior destul de bun amic. Lipit de strand era un cinematograf de cartier in aer liber, cam rau famat, in fatza ecranului existand o scena pe care evoluau seara mici trupe de amatori, in latura muzicii usoare. Si, dupa ce am invatzat eu bine cateva piese Ray Charles, Cliff Richard si Elvis Presley, le-am interpretat acolo cu oarecare succes. Publicul, dedat mai mult cu rumbe si foxtroturi anacronice, preferintze  ale dancingurilor de mahala, m-a primit ca pe o mare curiozitate, aplaudand insa indulgent. Imberb, numai piele si oase, gata sa ma bat pentru orice si sa plang pentru oricine, mi-am infruntat destinul cu ciudata impresie ca ma gasesc altundva decat trebuie. Asa am debutat, stingher, parca aterizat in mijlocul unei confruntari pe viatza si pe moarte, o ipostaza ce avea sa ma urmareasca de-a pururi. Totusi, inca nu ma oprima acel trac maladiv survenit   brusc si fara  cauza aparenta in anii urmatori. Datorita lui, in ceea ce ma priveste bucuria actului artistic nu s-a produs niciodata pe scena, ci mereu doar in clipele cand imaginam noile melodii, cu cuvintele lor.  Sigur, am avut clipele mele de glorie. Dar de fapt nu au contat.

(Va urma)                                                            

HORIA  STOICANU