Formatzia n-a parvenit sa capete un nume stabil. Mereu il schimbam, incat lista a cuprins pana la urma cam doua sute de propuneri. Ea se afla inca in arhiva personala a folkistului, ca si unele dintre textele vechi, cateva fotografii, cateva note. Repetitziile s-au desfasurat pe Stadionul Progrsul, in spatele Villei Zoe, unde se perfecta jocul de scena, apoi in Parcul Cotroceni, unde aveam o banca rezervata. In principal era vorba de Silviu Olaru, Ciocu Vintila si eu, rareori Vladi Grosu.Ca scule, o singura chitara acustica, cel mult doua, Silviu evoluand tot pe una rece. Cu Vladi repetam separat la pian. Intamplator, dupa ce si eu si Ciocu ne umpluseram pianinele cu pioneze, infipte in plusul ciocanelelor pentru a face instrumentele sa sune a clavecin sau electric-piano, am realizat o imprimare pe un mag Tesla, Mircea vocal, eu vocal si armonie, Vladi pian, Petrus Anghelescu tamburina. Suna promitzator. Colegul poate o mai are pe undeva.

    Ca toata lumea, tzipam dupa sound electric. Am tot planuit circuite cu potentziometre, rezistentze si condensatoare, dar la doze ne-am impotmolit. Ca sa le fabricam, facuseram socoteala ca trebuia sa furam vreo zece receptoare de la telefoanele publice, sa le dezmembram, sa selectam anumite componente. Chestiunea ne-a depasit, oricat traiam noi intre barbugii si smecheri.

    Trupa a avut si un proiect propriu in privintza formei visatelor chitari electrice. Desenaseram niste corpuri in chip de stea de mare, model ce avea sa apara pe piatza  in Anglia peste zece ani si mai bine. Prototipul a fost executat la atelierele de tamplarie CFR, prin bunavointza si cu ajutorul unor subordonatzi ai tatalui lui Ciocu. Dar a ramas o simpla scandura, pacat.

   Iul , cum ii spuneam lui Silviu, era un baiat serios, rezervat, interiorizat, temeinic in ce facea, dar cam lent. A facut ulterior o frumoasa figura ca basist in grupul FFN, alaturi de Cristi Madolciu si Gabi Litvin.Cu un an sau doi mai tanar, cu firea lui sfioasa, s-a pomenit victima  tiraniei mele artistice, indurata ca un crud destin. Ca sa o spun de-a dreptul, am avut fatza de el un gest de autoritate cu totul deplasat, regretat amarnic pana in ziua de azi. Am auzit ca  ar trai pe undeva prin Canada. Daca ajunge sa citeasca aceste randuri, oriunde s-ar afla in lumea larga, il rog sa ma ierte.

     Cu plecarea lui s-a destramat practic si formatzia, ajunsa astfel la final fara sa se fi produs vreodata in fatza unui public real, pe o scena. Ar fi sunat undeva in zona Hollies, Dave Clark Five, Bee Gees, Beach Boys.

     Inainte de a incepe ceva in zona folk, individual,cantam uneori pe la ceaiuri. Erau peterceri destinate exclusiv tinerei generatzii, unde se bea destul, dar cu rusine, se serveau gustari alese, se dansa si se purtau conversatzii destepte. Nu  pomeneai acolo, ceea ce se vedea curent prin discoteci, dansuri intre persoane de acelasi sex, considerate de prost gust (pe buna dreptate).Daca erai sa faci ceva in viatza ca tanar curtezan, acolo era cel mai nimerit loc sa incepi. Covarsitoarea majoritate a prietenelor noastre le-am cunoscut cu asemenea prilejuri. Si, in calitate de componentzi ai unui grup “beat”, cum ne stiau colegii si prietenii, aveam un statut special, nobiliar cumva, de mare ajutor in demersurile amoroase. Totusi, orice am fi facut nu poteam depasi in importantza personajul central, care era totdeauna omul cu magul. Fara magnetofon nu se intampla nimic, de unde si pozitzia privilegiata a detzinatorului. Posesorii de magnetofoane, de fapt niste DJ ai vremii, se straduiau din toate puterile sa vina  cu ultimile aparitzii discografice, avand un real rol … civilizator. Ascultam si Celentano, Adamo, Elvis, Paul Anca, Neill Sedaca, asii solo ai “blues”urilor       ( termen ce desemna orice dans lent), insa adevaratul sound al generatziei ni l-am insusit din desfasurarea sonora a rockului de trupa, iar initzierea s-a  produs in cadrul acestor petreceri romantice, departe de lumea oficiala si nu prea in ochii parintzilor.

    S-a intamplat sa asist o data la depanarea unui asemenea mag, un Tesla. Am auzit vorbindu-se despre lampa UL4, despre cureaua de transmisie, volant, capul de inregistrare-redare. Rareori a lipsit apoi ca, aflat la vreun ceai in apropierea omului cu magul, sa nu il intreb, destul de tare pentru a fi auzit de rozele urechiuse, daca nu cumva bate volantul sau daca lampa UL4 nu fileaza, la care se raspundea cu   “ se poate, dar nu cred”, si dam amandoi din cap cu intzelepciune.